Compozitor, violonist, dirijor, pedagog şi critic muzical român (Bucureşti, 1890—id., 1951), şi-a început studiile la Conservatorul din Bucureşti (1900-1907), cu D.G. Kiriac (teorie-solfegii), Alfonso Castaldi (armonie, compoziţie), Robert Klenck (vioară), a continuat la Paris (1907-1909), cu George Enescu şi Berthelier (vioară), Dufay şi Thodou compoziţie) şi, în sfârşit, la Königliche Akademie der Künstler din Berlin (1909-1913), cu K. Klinger (vioară) şi Schatzenholz (contrapunct, compoziţie). A activat ca violonist în orchestra Ministerului Instrucţiunii Publice (1905-1907), apoi a susţinut o prodigioasă carieră de violonist-concertist (1907-1938), în paralel fiind violonist în orchestra filarmonicii din Bucureşti (1918-1920), fondator şi dirijor al Orchestrei municipiului Bucureşti (1929-1932), dirijor al Orchestrei Radio-Bucureşti (1933-1938). Este fondatorul cvartetului „Nottara” (1914), preluat de stat în 1924. A fost profesor de vioară la Conservatorul din Bucureşti (1916-1947).
Pe plan componistic, a fost distins cu premiul al II-lea de compoziţie „George Enescu” (1931), Palmes Académiques (Franţa, 1926) şi premiul „Robert Cremer” (1932). C.C. Nottara apelează în creaţia sa pe de o parte la melosul bizantin, iar pe de altă parte la cel popular. Suita În stil românesc (1930), spre exemplu, propune o alternanţă a părţilor după criteriul succesiunii genurilor în folclor, cântec-joc.
Din opera sa amintim câteva lucrări de muzică de teatru: mimodrama Iris (1926); opera dramatică La drumul mare (1932), după Cehov; opera comică Cu dragostea nu se glumeşte (1933), după Alfred de Musset; opera Se face ziuă (1943); baletul Nuntă ţărănească ( 1950); opera Ovidiu (1950), muzică terminată şi revizuită de Wilhelm Berger (1960). C.C. Nottara a mai scris muzică vocal-simfonică, pentru orchestră (Poem pentru vioară şi orchestră, 1920; suitele pentru orchestră Impresii din Cehoslovacia, 1932, Saudades de Portugal, 1932; Concert pentru vioară şi orchestră, 1950), muzică de cameră, corală şi vocală.