Născut în 1893 în comuna transilvăneană Vorumloc şi mort în 1973 la Bucureşti, îşi începe studiile muzicale la Sibiu (1910-1914), continuându-le la Viena (1918-1921) cu muzicianul de origine română Eusebie Mandicevschi şi cu Franz Schmidt. Aici ia contact cu marea tradiţie muzicală germană, dar şi cu tendinţele postromantice ale vremii, ce-i vor influenţa din plin limbajul armonic. Întors în ţară, Marţian Negrea va ocupa de-a lungul anilor mai multe posturi de profesor la Conservatoarele din Cluj (1921-1941) şi Bucureşti (1941-1963), din această vocaţie pedagogică născându-se şi cele 4 tratate oferite tiparului: cel de instrumente (1925), cel de forme muzicale (1932), cel de contrapunct şi fugă (1957) şi, în sfârşit, cel de armonie (1958).
Creaţia sa muzicală, deşi nu prea numeroasă, cuprinde toate genurile, de la muzică de cameră (Sonată pentru pian, op. 5, 1921; Cvartet de coarde, op. 17, 1949; Suita pentru clarinet şi pian, op. 27, 1960), vocală şi corală, la muzică simfonică (Simfonia primăverii, pp. 23, 1956; Concert pentru orchestră, op. 28, 1963), vocal-simfonică (Recviem, op. 25, 1957), muzică de film (Prin Munţii Apuseni, op. 20, 1952) şi operă (Marin Pescarul, op. 12, 1933). Contribuţia lui Marţian Negrea la făurirea unui limbaj muzical românesc modern nu trebuie neglijată. Stilul muzicii sale pendulează mereu între folclorismul multă vreme inerent gândirii muzicale româneşti, folclorism infiltrat în melodie, şi trăsăturile înnoitoare ale construcţiilor armonice, purtătoare de colorit impresionist (derivat însă nu din Franţa, ci din mediul postromantic vienèz) şi de tensiune modernă.